Suntem ceea ce cream

Am revazut cateva secvente dintr'un film tare drag mie, My Fair Lady, care are la baza mitul lui Pygmalion si Galateea, mit ce m'a pus putin pe ganduri.

Poetul roman Ovidiu, în a zecea carte a Metamorfozelor spune povestea lui Pygmalion, un sculptor singuratic care a făcut din fildes sculptura unei femei, de care s-a indragostit. El s-a rugat lui Venus (Afrodita), zeita frumusetii si a dragostei, care din milă, a dat viata sculpturii. Din uniunea lui Pygmalion cu femeia sculptata în fildes a rezultat un fiu denumit Pathos.

Sa rasturnam usor mitul lui Pygmalion

Ar putea Pygmalion sa se indragosteasca de opera inainte de a o proiecta?! Ar putea sa se indragosteasca de imaginea ei fictiva, de ideea operei, de cum ar arata ea? Si daca da, finalizand opera, ar ramane la fel de indragostit? Sau in timp ce ar scuplta femeia ideala, cunoscandu'i fiecare centimetru, visand fiecare curba, stiind pe de rost fiecare detaliu, ar ajunge sa nu mai aiba nicio reactie fata de perfectiunea tocmai finalizata? Si-ar vedea scopul atins si tot exatzul ar disparea, considerand opera ordinara?

Privind astfel lucrurile, viata lui Pygmalion s-ar intoarce la polul opus.
"Suntem ceea ce cream" - pentru el, esenta vietii consta in sculptura lui, astfel ca daca dupa atata efort, dupa atata exaltare, si'ar vedea opera ca pe un banal, probabil ar deveni un damndat, in raspar cu Pygmalion cel idealist, cel indragostit.