nu era nimeni și nimic. căzusem într-o uitare adâncă. era așa cum îmi
imaginam că ar trebui să fie purgatoriul, un gol fără de sfârsit, o
cădere perpetuă. nu era ca și cum aș fi trăit vreodată, ca și cum aș fi
iubit vreodată, ca și cum singuătatea sau moartea ar fi existat. nu era
ca și cum viața în sine ar fi fost o realitate, poate nici nu e. nu
exista noțiunea, sau mai bine zis, iluzia realității. era un somn
tulburat de ideea existenței - știam că sunt acolo, deși nu eram.
subconștientul era singurul care mai vibra. el
(sub)conștientiza puterea absurdului care era mai absurd ca niciodată,
efemeritatea se sfârșise într-o explozie de întuneric, de gol, de
ignoranță, de nepăsare, de pierdere totală a eului, a rațiunii, dar mai
ales a sentimentelor.
nu această gaură a pierzaniei era absurdă,
absurdul era ușurința cu care se elibera mintea, goliciunea și nimicul
care asediau raționamentul în mai puțin de un minut, absurdă era
dispariția întrebărilor fără răspuns, dispariția a tot ceea ce conta
pentru tine la un moment dat, dispariția conflictelor interioare,
dispariția identității tale, dispariția ta în adevăratul sens al
dispariției.
No comments:
Post a Comment