"Se uita în jur și vedea peste tot cupluri plictisite, oameni sătui de ei și de cei de lângă ei, oameni fără vise, oameni care nu zâmbeau, oameni care se obișnuiseră.
“Nu e nimic mai rau decât obișnuința”, se gândea. Nu-i critica, îi observa doar, și spera să nu ajungă niciodată ca ei. Îi invidia totuși că se mulțumeau cu atât de puțin, că se complăceau în a fi fericiți.
El nu dorea
doar asta. Considera fericirea prea efemeră, prea banală. Voia o dragoste
bolnavă, o dragoste care să-l consume atât spiritual cât și psihic; voia să
iubească;
să epuizeze
fiecare sunet, fiecare silabă, fiecare literă și fiecare răsuflare dintr-un “te
iubesc”, să i se oprească – la propriu - inima de fiecare dată când spunea
asta, și tocmai de-asta nu ar fi spus-o prea des – nu putea să se joace cu
inima lui într-un aşa fel.
Își dorea
să sufere, să sufere de prea multă dragoste. Asocia suferința cu dragostea,
dintr-un motiv foarte simplu, și pentru el, foarte logic – durerea era
singurul lucru pe care-l considera real. Restul erau doar iluzii. Nu era prea
optimist, însă spera că într-o zi va putea să aibă parte de o poveste de
dragoste soră cu moartea.
Nu voia să
iubească până la moarte, voia să iubească la un nivel atât de profund, de
misterios și de înfricoșător precum moartea."
No comments:
Post a Comment